Cateodata

imi e frica de ziua de maine si darurile ei toate
si ma trezesc intors cu fata spre trecut desi stiu
ca nu imi va aduce decat o zi cu storurile trase
si ploi amare ce vin sa lase urme adanci in mine.
cateodata reusesc sa zambesc pentru ca iubesc ceva
iar atunci toata lumea este a mea si stiu ca acela
este lucrul ce ma scoate din banal si care ma ridica.
cateodata gresesc pentru ca nu stiu sa ma ascult atent
si vocea aceea devine mica iar egosimul tipa la ea
facandu ma sa aleg o alta muzica ce naste moi esecuri.
cateodata nu ma recunosc si frica larga creste n mine
caci daca eu ma pierd, pierdut e tot si viata ntreaga.
cateodata sper,iar trenuri trec si mie frica imi e gari
si sufletul se strange cand fac din mana sau urc scari
stiind ca nu am sa ma intorc acolo niciodata iar drumul
mereu va duce in alta parte, e un alt capitol incheiat.
cateodata ma joc atat de mult incat intineresc la loc
si copilul creste frumos in mine asa cum era el demult
dandu mi blandete si gingasie, jucarii uitate de mult
de oamenii mari in goana lor reala catre marele nimic.
cateodata plang pentru ca invat si eu la randul meu
ce fac ceilalti din jur cand viata nu le este calda..
catedata imi e frica sa plec mai devreme de vreme
pentru ca am invatat sa fur timp de cand eram mic
cateodata imi este dor de cei care ce au disparut
din varii motive sau stersi de marele maestru timp.
cateodata ma inalt atat de sus incat uit de toate
si lucrurile devin atat de mici si neimportante
incat reusesc sa ma bucur de toate verbele vietii
facand sa existe o zi de maine, tristeti si bucurii
sperante, oameni si cuvinte, locuri....cateodata...